Cunoscută încă din antichitate, radiestezia
(biolocaţia, biodetecţia, percepția biogeofizică) este operaţia prin care un
subiect uman poate identifica, direct sau prin intermediul unor obiecte special
construite (baghete şi pendule), poziţia spaţială a unor substanţe naturale
(apă, petrol, minereuri), respectiv a unor artefacte (ruine, comori, simboluri
grafice, etc.).
Există indivizi umani
sensibili (biosenzori) capabili să perceapă radiațiile emise de unele corpuri
geologice bioperturbatoare (care induc anomalii bioenergetice) aflate sub pământ
sau pe fundul mării, iar această acțiune este denumită radiestezie, biodetecție, percepție biogeofizică.
Întreaga cultură egipteană din
perioada antică sugerează accentul pus de iniţiaţii vremii pe metoda
radiestezică capabilă să asigure cel puţin biodetecţie şi
biolocaţie. Pendulul găsit în interiorul unui sarcofag egiptean poate fi
considerat cea mai veche dovadă a utilizării biolocaţiei.
În Europa, cea mai veche atestare
documentară a biolocaţiei este legată de minerit. Binecunoscuta lucrare a lui
Georgius Agricola, De re metallica,
conţine ilustraţii şi comentarii referitoare la tehnologia de prelucrare a
fierului care începe, practic, cu identificarea zăcămintelor bogate în fier,
operaţie realizată prin radiestezie, după cum rezultă din figura 1.
Fig. 1 Ilustrație a detectării zăcămintelor de fier folosind
metoda radiestezică
Legată mai mult de divinaţie,
magie şi lipsită de o teorie adecvată, „capabilă să
explice interacţiunea dintre senzor - subiectul radiestezist - şi multitudinea
de câmpuri fizice ale căror variaţii se întind pe multe ordine de mărime în
frecvenţă şi amplitudine”, această
potenţialitate umană – biolocaţia -
nu a fost, până în acest secol, subiect al unei cercetări ştiinţifice
autentice.
Căutarea unei explicaţii
ştiinţifice a început abia prin deceniul al IV- lea din secolul nostru.
Studiile efectuate au surprins de fiecare dată un anumit aspect capabil să
sugereze o anume explicaţie plauzibilă (în general strâns legată de preocupările
vremii) pentru ca apoi un alt experiment să aducă în discuţie implicarea şi a
altei fenomenologii.
Între anii 1964 şi 1986 s-au
efectuat, inclusiv în ţara noastră, numeroase experimente care au concluzionat
că fenomenul de
biolocaţie este legat de câmpul electromagnetic, geomagnetic, gravitaţional, de
existenţa unor anomalii în subsol indiferent de natura lor - zăcăminte, apă,
rezultate ale activităţii antropice, de stresul mecanic acumulat în crustă etc.
Concluziile coerente şi unanim acceptate
în această fenomenologie extrem de complexă au fost că fenomenul
există şi, cu condiţia ca experienţa să răspundă anumitor condiţii specifice,
este statistic reproductibilă şi că mişcarea pendulului sau baghetei - traductor de
conştientizare - este produsă de operator în urma unor contracţii muşchiulare
involuntare, de mică intensitate, de obicei neperceptibile de către acesta.
Cercetările din ultimele decenii
au beneficiat de o aparatură de măsură din ce în ce mai sofisticată fără ca
acest fapt să permită stabilirea naturii fenomenelor implicate în generarea
semnalului radiestezic. La o analiză mai atentă însă, se poate remarca o
schimbare de atitudine în punerea problemei, accentul mutându-se treptat pe
studiul fenomenelor psi, pe înţelegerea fenomenelor de cogniţie, mai precis pe
elementul comun al tuturor experimentelor de până acum, omul.
Concret, într-un experiment de
biolocaţie, un subiect uman îşi fixează atenţia pe o întrebare pentru ca apoi,
utilizând ceva ce din punctul său de vedere joacă rol de antenă, de regulă o
baghetă sau un pendul, să obţină un răspuns ce urmează a fi
validat de realitate. Din acest punct de vedere, biolocaţia poate fi văzută ca
o „operaţie de traducere
dintre două limbaje esenţial diferite: cel raţional - ce formulează
într-un limbaj formal oarecare o întrebare şi cel intuitiv - capabil să pătrundă
o realitate globală, delocalizată în spaţiu sau timp ce pare să conţină în
anume fel stocate informaţiile căutate”.
Reactivitatea la un semnal
radiestezic este azi obiectivată atât prin măsurători biofizice (ritm cardiac,
modificări ale traseului E.E.G.), cât şi prin experimente capabile să
precizeze, în sens statistic, abilitatea unui subiect de a identifica un anumit
material sau obiect plasat anterior în diferite medii opace vederii (sol, apă,
beton, etc.).
Trebuie precizat că există
subiecţi ce pot simţi prezenţa obiectului direct, de obicei cu ajutorul palmelor
îndreptate spre direcţia de căutare. Ei descriu senzaţia trăită în termeni
asemănători senzaţiilor cauzate de interacţiuni fizice: termice
(cald concentrat
în centrul palmei sau rece difuz
ce se prelinge în sus pe mână, până aproape de umăr), respectiv tactile
(presiune în podul palmei, vibraţii sau senzaţia unor mici
înţepături asemănătoare celor produse de descărcări electrice).
Aceste senzaţii se diferenţiază
treptat prin antrenament şi permit realizarea efectivă a biodetecţiei şi
biolocaţiei pentru un număr important de obiecte naturale sau artefacte. Percepția biogeofizică este
reflectată prin reacția unor instrumente specifice, ținute în mâini de către
operator, având diferite aspecte: cadre în formă de L, o baghetă din sârmă de oțel având forma ʎ, ansă radiestezică sau un pendul.
Un operator are propriile
sale reacții față de radiațiile diverselor surse. El trebuie să își
calibreze propriile reacții prin instrumentele utilizate față de diferite
surse. O etalonare personală este, astfel, indispensabilă. Imaginea
mentală a obiectului căutat este esenţială şi în acelaşi timp limitativă pentru
un rezultat pozitiv.
Un exemplu pe care-l putem
considera reproductibil şi care subliniază rolul
esenţial al imaginii mentale referitoare la obiectul căutat îl reprezintă
identificarea prin biolocaţie a conductelor. Iniţial, după un prim antrenament,
trasarea direcţiilor conductelor de apă şi gaz metan nu reprezintă o problemă.
De multe ori realizate din aceleaşi materiale şi cu aceleaşi dimensiuni,
conductele pot fi privite ca discontinuităţi de mediu ce ar putea produce la
suprafaţă variaţii ale câmpurilor fizice. Aceste distorsiuni de câmp ar putea
fi considerate cauza reflexului de tip radiestezic. Mai dificilă este
explicaţia legată de capacitatea subiectului de a discerne între conductele de
apă şi cele de gaz şi, cu atât mai dificilă, capacitatea acestuia de a aprecia
cantitativ anumiţi parametri legaţi de debit, concentraţie, etC.
În mod normal, tipul şi
amplitudinea mişcării pendulului sau baghetei sunt legate de direcţia şi
distanţa faţă de obiectul căutat. Pentru a defini şi mai exact poziţia
obiectului sugerat de ţinta mentală se utilizează metoda clasică a
triangulaţiei. Pentru determinări cantitative legate de concentraţii, debite,
intensităţi etc., se utilizează de obicei un pendul şi un dispozitiv gradat
asemănător unui raportor. Direcţia de mişcare a pendulului poate fi considerată
un ac indicator virtual al unui aparat analogic de măsură ce are cadranul
gradat în unităţi adimensionale.
Procesul
mental de decodificare permite, printr-un
mecanism neprecizat încă, atribuirea de semnificaţie fizică cifrelor de pe
cadran. În acest context rezultă ca evident că „o
simplă identificare a unor mecanisme de interacţiune fizico-chimică nu este în
măsură să explice complexitatea fenomenului.
Bibliografie:
Munteanu, F., Zugrăvescu, D., 2011, Planeta Pământ – Planeta Vie. Asupra unei
ştiinţe a întregului Pământ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu